La 22 de ani vezi lumea altfel. Simti ca poti cunoaste si avea totul, insa nu reusesti a razbate dincolo de fatada atragatoare de care te izbesti la orice pas. Dar totul se spulbera intr-o singura clipa. La 22 de ani te indragostesti, sau cel putin asa crezi, simtindu-te atras de capcanele efemere pe care nu vrei sa le eviti. Si iubesti acele false icoane pentru o zi, doua, o saptamana, apoi le schimbi cu altele, si altele, avand tot timpul din lume. Si te minti spunandu-ti ca a fost doar nesansa, ghinion, insa din nou, intr-o ironie a sortii, refuzi sa constientizezi problema reala.

     La 22 de ani ma indragosteam in fiecare luna, si de fiecare data ajungeam sa iubesc poate mai puternic decat ultima data, insa mereu ce vedeam in fata ochilor era forma. Sau formele, caci dupa asta ne uitam mai toti cand ne alegeam urmatoarea prada, insa intr-un final sfarseam din pradator in vanat. Repetam greseala intr-una, iar efectele psihice se cumulau. “Pana cand?” era intrebarea de pe buzele tuturor.

     Tot ce conta in acele momente era frumusetea exterioara, atractia fizica de care deveneai dependent, fiind gata sa faci orice pentru o noua doza din “drogul” ce nu te lasa in pace. Si cand cea de care deveneai dependent isi arata adevarata fata sufereai, iti stergeai lacrimile, te imbarbatai si o luai de la capat, fara a te intreba in ce stare e psihicul sau sufletul tau, dupa atatea si atatea esecuri. Pana la urma, orice om isi are limita sa. Pana cand?

     Raspunsul nu s-a lasat asteptat, un an mai tarziu, dupa o noua “iubire solemna” in spatele careia se asterneau promisiuni, planuri, sperante, care pareau a fi create de comun acord insa ascundeau o realitate cruda: persoana de langa nu impartasea nici pe departe aceleasi țeluri. Visul s-a terminat brusc, groaznic, trezindu-ma mai intai singur intr-un oras care ma inghitea. A doua oara m-am trezit cateva zile mai tarziu, pe patul unui spital, contrar asteptarilor medicilor si celor apropiati, dupa ce incercasem sa parasesc aceasta lume iluzorie. Am realizat cat de orb fusesem, vazand totul doar prin prisma frumusetii exterioare, ce ma impiedica sa arunc un ochi asupra sufletului putred pe care il ascundea de fiecare data. Superficialitatea ma costase mult.

     In ziua in care urma sa parasesc acel loc al suferintei doctorita, o femeie tanara ce parea sa cunoasca cel mai bine starea interioara in care ma aflam si-a luat la revedere spunandu-mi “Adevarata frumusete o pot afla doar cei ce sufleteste se completeaza unul pe celalalt. Ai grija de tine.”.

     Am plecat constient de faptul ca desi trupul imi era vindecat, psihicul si sufletul aveau nevoie de o oaza de pace. Si am gasit-o la Centrul Shakti. Eram hotarat sa ma redescopar, sa las la oparte traumele interioare, astupand ranile sufletesti pe cat posibil. Corpul avea nevoie la fel de mult de o perioada de convalescenta, timp in care sedintele de reflexoterapie si masaj Ayurvedic si-au spus cuvantul. O tehnica de masaj ale carei origini le gasim in vasta cultura hindusa, a dainuit timp de mii de ani pana in zilele noastre si aducandu-ne, impreuna cu princiipiile Siddha si cele traditional chineze, medicina alternativa pe care o laudam atat de mult astazi. Si desi corpul incepea sa revina la parametri normal, sufletul si psihicul inca sufereau, asa incat am simtit nevoia sa trec printr-o terapie craniosacrala. Princiipile acestei terapii ajuta, prin actiunea gentila si atenta asupra tesutului facial si suturilor craniene, la eliminarea dezechilibrelor fizice dar mai ales emotionale, avand un cuvant important de spus in combaterea depresiei.

Sursa foto: www.centrulshakti.ro

     Reuseam pe zi ce trece sa fiu liber si impacat cu ceea ce eram, cu greselile pe care le facusem si cu partile bune ce ma caracterizau. Si sansa mi-a suras din nou. M-am intalnit intamplator cu ea, in aglomeratia unui metrou ce nu te lasa sa arunci nici macar o privire in spatele tau, dupa cateva contacte cauzate de miscarile smucite ale trenului subteran si cateva lovituri bine plasate din partea ei, m-am pomenit zicandu-i in gluma “La cat m-ai inghiontit, ar trebui sa te revansezi cu o cina in oras”. “S-a facut”, a fost raspunsul ei” si nu mica mi-a fost mirarea cand, coborand la destinatie, am gasit in buzunarul jachetei cartea ei de vizita. Au urmat zile si nopti de conversatii lungi, placute, in urma carora simteam din nou ca traiesc. Am refuzat orice intalnire, gasind de fiecare data scuze abile, si mirandu-ma ca totusi nu obiecta nimic atator obstacole aparute in calea unei simple intalniri. Era un joc frumos, dar care devenea serios cu fiecare zi ce trecea. In minte mi se contura imaginea  unei femei plina de vitalitate, senzualitate, cu un farmec irezistibil aparte care imi inspira bucuria de a trai. Incepeam sa ma indragostesc de interiorul ei. Am cedat intr-un final insistentelor ei, incercand sa ma conving ca era timpul sa incerc din nou si ca greselile trecutului nu vor pune din nou stapanire pe mine. Ajuns la ea, am sunat la usa iar cand s-a deschis tot ce-am putut spune a fost “Esti la fel de frumoasa cum mi-am imaginat. Mi-e teama, dar totusi felul tau de-a fi m-a cucerit.” Eram convins ca frumusetea interioara si cea exterioara se imbinasera pentru a crea faptura minunata ce statea in fata mea.

Articol participant la Spring SuperBlog 2014

Follow