Dec 01

Impresii de la Campionatul European de Kickbox WAKO

     Am preferat sa petrec acea “speciala” zi de 1 decembrie intr-un mediu mai putin festiv, si anume Sala Polivalenta din Bucuresti, cu ocazia ultimelor finale din cadrul Campionatului European de Kickbox WAKO. Din pacate, am plecat de-acolo cu un gust cel putin amar. Atmosfera a fost dezolanta, si asta confirma inca odata nivelul intelectual majoritar al unei tari in care locuitorii se identifica prin personaje precum un Gigi paranoic, un Nikolici vomitand si laptele matern pe geamul taxiului si altii, si altii…

     Cum spuneam, dezolant. In sala, din cei prezenti astazi in tribune 90% erau membri ai delegatiilor tarilor participante, practic aceeasi sportivi care dupa ce concurau ramaneau sa priveasca. Asta spune multe in conditiile in care numai in capitala sunt o gramada de cluburi de karate sau kickbox, cluburi ce se vor a avea cat mai multe rezultate. Si nu poate fi un pas inainte venind si privindu-i pe cei mai buni in actiune? Acum cateva zile am prezentat un link catre transmisia live a Campionatului Mondial de Karate, desfasurat in Franta, intr-o sala plina asemeni celor de la Olimpiada. O sala in care publicul larg canta si aplauda deopotriva sportivii francezi cat si pe cei straini. Iar la noi in tara nici macar cei ce practica nu isi pot sacrifica o zi din weekend pentru a-si delecta ochii cu un spectacol gratuit.

     Sau sa fie de vina birocratia si idiotenia specifica noua? Zic asta deoarece vineri, odata cu prima parte a finalelor s-a desfasurat, tot in Bucuresti, Campionatul National de Wushu Sanshou. Doua federatii diferite, Federatia Romana de Arte Martiale de Contact si Federatia Romana de Arte Martiale care nu s-au putut intelege asupra unei date pentru a evita suprapunerea a doua evenimente sportive importante.

     M-am “bucurat” totusi sa vad ca suntem la nivelul tarilor civilizate, cel putin din punct de vedere al gradului de nesimtire. A fost o adevarata delectare sa privesc delegatiile Liechtenstein si Ungariei stand asa comod cu incaltamintea lor adusa direct de-afara pe scaunele tapisate ale mult truditei Sali Polivalente. Frumos, nu? Se poate spune ca s-au adaptat obiceiurilor indigenilor.

     La final, bomboana de pe coliva a fost ceremonia de acordare a medaliilor, in cadrul careia am avut un loc 1, n-am retinut categoria, in schimb nu am putut ignora altceva: in timpul decernarii, unul din antrenorii romania prezenti in tribune il imita cu brio pe fratele rosu Winnetou, manifestandu-si bucuria pentru medalie. A fost destul de simplu sa surprind zambetele ironice ale celor din tribune, mai ales cand celelalte delegatii isi incurajau extrem de inteligent si omenesc favoritii. Dar asta nu-i nimic in comparatie cu ce a urmat. Dupa ce crainicul a anuntat destul de frumos ziua nationala a Romaniei, anunt pe care toti l-au tratat respectuos, mai putin romanii, medaliatul a fost rugat sa interpreteze un fragment la…tarabana!!!!

     Bravo domnilor, un moment artistic minunat, ce ne caracterizeaza pe deplin. Nici macar echipa Turciei, cea mai numeroasa de la acest eveniment nu s-a gandit la asa ceva, insa noi am avut pregatit un astfel de instrument. Uitati de daci, romani sau alte urme de ADN, pe noi ne caracterizeaza orientalismul, iar daca medaliatul cu aur “bate tarabanele ca-n Arabia”, ma bucur ca avem putine rezultate pe plan international, incat sa ajungem sa oferim astfel de momente penibile. O spun sincer, cu mana pe inima, dupa acest episod, mi-e scarba ca sunt roman!!!

     P.S: Mi-a scapat ceva totusi. Joi seara, Camil Moldoveanu, centura mov in jiu-jitsu brazilian si sportiv al clubului Absoluto a cucerit medalia de aur la campionatul mondial de jiu-jitsu traditional, proba newaza, invingand in finala un sportiv cu centura neagra in bjj. S-a bucurat simplu, fara tarabane, clarinete sau altele, doar ascultand imnul si tinand in maini steagul Romaniei. Sunt mandru sa ma pot numi coleg de antrenament cu un astfel de om, alaturi de restul colectivului si in primul rand al antrenorului care ne-a format. Poate cu astfel de oameni mai avem totusi o sansa.