,,A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti”. A fost odată, în vremuri cât se poate de actuale, ei bine am fost eu, Necititorul. Povestea pe care o veți citi e povestea unui băiețel căruia de mic cărțile i s-au părut cumva…demodate. Deși un copil precoce, inteligent și cu o minte ageră, pc-urile, jocurile video și statul în aer liber i se păreau Necititorului incomparabil mai atrăgătoare decât cărțile mici, în care se înghesuiau atâtea cuvinte scrise, rânduri, pagini, volume întregi de care eroul nostru nu se atingea nici în ruptul capului. Pentru el “Șoborații” sau “Pisicile războinice” nu sunau deloc bine. Cum vine asta, pisici războinice? Pisica lui era blândă, de-abia mieuna și mai toată ziua lenevea pe fotoliu. Cât despre șoborați, văzuse șoareci doar la țară, în vizitele sale la bunici, și în vitrinele pet-shopurilor. În nici un caz nu aveau plasturi la ochi, săbii în mâini și nici vreo corabie, oricât de mică.

În cele din urmă și jocurile afară începeau să-l deruteze. Toți prietenii săi se visau supereroi, soldați, cavaleri, doar el rămânea mereu același Necititor, mereu prins pe picior greșit când venea vremea să se transpună într-o lume de basm. Basm, ce-i ăla basm? “-Basmul e o poveste frumoasă în care binele învinge întotdeauna răul. Sunt cărți întregi numai cu astfel de povești, dacă vrei îți pot împrumuta câteva cărți pentru copii.” îi spuse unul din tovarășii de joacă. “Cărți, cine are nevoie de cărți și basme?” gândi Necititorul, întorcându-i spatele prietenului său. Zilele treceau și, cu toate că nu recunoștea, și-ar fi dorit să devină și el cavaler, salvând prințese de căpcăunul cel ursuz – vecinul de la parter care mai mereu era cu o falcă în cer și una în pământ. Dar pentru el vecinul era cât se poate de uman, iar cavalerii – simpli copii, prieteni ai săi ce nu făceau decât să alerge în cerc in jurul “căpcăunului” atunci când îl vedeau mergând agale. Îi lipsea imaginația pe care doar cărțile i-ar fi putut-o dezvolta  cu aceeași grijă și atenție părintească cu care mama și tatăl său îl inconjurau în fiecare zi.

Anii au trecut într-o clipită, și deși dezinteresul față de cărți se mai domolise, nu era chiar un fan adevărat. Era în ultimul an de liceu, dar nu se temea de bacalaureat. Avea note bune, și mai cu forța, mai cu binișorul, nu ocolise manualele școlare încă de la inceput. Uitându-se în urmă, vedea câți colegi se plângeau de notele mici pe care le luaseră la testările naționale, la teze, sau chiar și în ascultările obișnuite. Primise și el un apel de trezire la realitate atunci când, întrebat la ora de română la ce fel de masă mânca Moromete cu ai săi pe prispa casei, Necititorul răspunse senin “Pătrată”. Dar masa era rotundă, și de-aici o întreagă analiză pe tema relațiilor acelei familii neomogene, asupra tradițiilor din comunitatea rurală. Totul de la un singur cuvânt. O idee vagă i se infiripă timid in minte. “Oare chiar atât de multă informație conține un cuvânt? Să fi pierdut atât de multe ratând cărțile copilăriei și adolescenței?”.

Ajuns la facultate uită din nou de semnalul pe care il dăduseră nu cu mult timp în urmă cărțile. Până într-o zi când, umblând prin oraș pentru a căuta cadoul potrivit unui amic ce își serba în curând ziua, intră într-o librărie, un loc care ii era neutru. Căută printre rafturi oscilând între cărți de aventuri, romane polițiste, thrillere, dar fiindcă al său amic era o fire mai visătoare, dornică de a primi și oferi iubire, rămase în cele din urmă la cărțile de dragoste. “”Cuvinte de iubire”, Guy de Maupassant, Editura ALL. Numai bună pentru Cititor.” Plecând grăbit din acel templu al cărților, simți nevoia să se așeze puțin la una din terasele ce îl îmbiau în acea zi de primăvară. Puse distrat cartea pe masă și începu a se juca de zor cu telefonul.

“-Superbă carte. E liber lângă tine?”. Necititorul aproape scăpă telefonul de emoție când iși ridică privirea și văzu cine îi intrerupsese activitatea pentru o remarcă asupra cărții. Era Cititoarea visurilor sale, fata pe care nu și-o putuse imagina niciodată din pricină că nu intrase niciodată în universul fermecat al cărților. Cu toate astea știa că ea e, nu iși putea explica cum, dar știa. Tresări când cartea de pe masă zvâcni într-un mod neașteptat. “-Hmm, ciudat, vântul nu bate…poate mi-a dat un semn, sau  poate ar fi cazul să mai las telefonul din mână.”. “-Nu e a mea, e cadoul pe care îl voi oferi unui prieten.” zise defensiv Necititorul.

“-Totuși, dacă ai putut alege o asemenea operă, nu se poate să nu apreciezi valoarea unei astfel de scrieri.”

“-Eu, da, poate.” Adevărul e că eroul nostru nu citise niciodată despre iubirea interzisă, iubirea patimașă, drame, iubirea pură.

“-Știi, mă bucur să văd că cineva mai citește în ziua de azi. Și mai ales un băiat. Să zicem că dacă m-ar invita la o plimbare, de dragul carții sale, n-aș refuza.” îi zise suav Cititoarea, făcându-l pe eroul nostru să roșească.

“Cum aș putea să ies cu ea? Cu siguranță discuția va aluneca spre cărți, analize, gânduri, păreri, și după pațania din liceu, ea nu va ști doar că masa Moromeților e în colțuri, ci și capul meu. Trebuie să mă gândesc la ceva. Dar de unde imaginație, ia-o de unde nu-i.” Se hotărî totuși să meargă pe cartea sincerității, explicându-i Cititoarei totul cu lux de amănunte, inclusiv remușcările care din când în când îi dădeau târcoale.

“-Ei bine, poate mă cred în lumea basmelor, dar te cred și te voi ajuta să recuperezi ce ai pierdut. Dar pentru că ai văzut pe propria ta piele cât de mult ți-au lipsit cărțile, e timpul să ajuți și tu la rândul tău. Te descurci cu calculatoarele, împrăștie vestea despre cărti în mediul electronic încât toți prietenii tăi, și prietenii prietenilor tăi să ia contact cu lumea cărților. Și ca răsplată, la fiecare 50 de carți pe care ei și le vor cumpăra, vei primi la rândul tău o carte. Iar la fiecare recenzie pe care mi-o vei prezenta, vom ieși la o întâlnire. Și cum primăvara e de-abia la început, îți sugerez să pui mâna să citești. Promisiunea mea către tine e că vei descoperi plăcerea lecturii“.

Articol participant la Spring SuperBlog 2014

Follow